În amintirea Profesorului Ion Toderașcu (9 septembrie 1938 – 3 iunie 2022)
Este un paradox (și oarecum impudic într-o evocare memorială) ca atunci cînd vrei să vorbești despre cineva care ți-a fost un profesor respectat și îndrăgit să trebuiască să vorbești, de fapt, despre tine. Paradoxul este, însă, de neevitat (iar impudoarea iertată), pentru că, despre tine vorbind, vorbești, de fapt, despre el; despre el prin tine; prin – cum voi încerca să arăt – ceea ce a trecut din el în tine.
Înainte de a-l reîntîlni pe profesorul Ion Toderașcu în amfiteatrele Facultății de Istorie (Istorie-Filosofie, cum s-a numit ea pînă în 1989), l-am cunoscut în copilărie. Drumurile noastre s-au încrucișat atunci de mai multe ori cînd, fără vreun motiv anume, îl vizitam pe tata la Facultate sau cînd părintele meu mă lua, uneori, cu el acolo și trebuia să-l aștept pînă la încheierea unor interminabile ședințe de catedră. Nu numai pe profesorul Toderașcu îl vedeam cu aceste prilejuri. Însă, dintre toți cei care se întîmplau acolo (viitorii mei profesori), numai el îmi arăta, mie, puștiului în pantaloni scurți care eram, un interes nu doar amabil, ci – îmi dau seama mai bine acum – colorat și de o vădită simpatie, prelungire neîndoielnică a unui sentiment cvasifilial (cum mi-a mărturisit mai tîrziu) pentru tatăl meu.
Adevărata noastră întîlnire s-a produs în anul al II-lea de Facultate, la cursul de istoria Bizanțului și în seminariile de istoria medievală a României. Neștearsă din memorie îmi este și astăzi stupoarea admirativă în care am căzut ascultîndu-l pentru prima dată. Nu mai auzisem pe nimeni vorbind atît de frumos, expresiv, clar și cu atîta patos ca el. Discursul său la catedră nu era numai riguros construit, foarte exact și concis (îmi amintesc şi acum de extraordinarele lui seminarii cînd, la capătul cîtorva ore de discuţii aprinse, concluziile Profesorului ne uimeau întotdeauna prin rigoarea lor lapidară; erau atît de clare, încît, aparent, nimic nu mai putea fi spus după ele). Ceea ce, în prelegerile sale, era la fel de remarcabil, numărîndu-se printre virtuţile lor cele mai de preţ, era capacitatea evocativă, forţa lor incomparabilă de sugestie. Căci profesorul Toderaşcu era şi un mare povestitor. Cu darul său oratoric de excepţie – subliniat de o gestualitate aparte a mîinilor, care parcă dansau în ritmul cuvintelor – te făcea să „vezi” lucrurile despre care vorbea. Dintre cursurile pe care le-am audiat în anii studenţiei – majoritatea dense, informate şi de un înalt nivel universitar – nici unul nu a avut, pentru mine, strălucirea celui de istoria Bizanţului, la care am asistat cu o încîntare nicio clipă domolită, preț de un semestru întreg.
Ca elev de gimnaziu şi, mai apoi, de liceu, doi dintre dascălii pe care am avut norocul să-i cunosc mi-au confirmat pasiunea pentru istorie, făcînd din opţiunea pentru această disciplină una de viaţă. Întîlnirea cu domnul Ion Toderaşcu a fost însă decisivă într-un alt sens: ea mi-a deşteptat şi hrănit vocaţia de profesor. Dacă nutresc și astăzi pentru această meserie aceeași pasiune ca la început, datorez acest lucru profesorului Ion Toderașcu. Lui și părinților mei.
Cînd aștern pe hîrtie sau așez în pagină asemenea cuvinte: „deșteptarea și hrănirea unei vocații” spun prea puțin. Doar enunțate și lăsate așa, ele – aceste cuvinte – nu merg pînă la capăt, nu descriu cea ce este înlăuntrul lor. Căci, ce înseamnă, de fapt, „deșteptarea și hrănirea unei vocații”? Cum, prin ce alchimie misterioasă se întîmplă un asemenea lucru? După atîta timp de cînd i-am fost student domnului Ion Toderașcu, iar el profesor – mie și atîtor generații de studenți – cred că am un răspuns la această întrebare. Iar acest răspuns este următorul: „deșteptarea unei vocații” și, după aceea, nutrirea ei au loc atunci cînd cineva de care te leagă nu numai o afinitate intelectuală, ci și una afectivă îți trece (nu știu cum anume) ceva din spiritul (duhul) lui, care te „însuflețește” și te face să fii nu ca el ci altfel – dar un altfel care, deși diferit, păstrează ceva din duhul pe care l-ai primit, arătîndu-ți un drum – drumul tău – nevăzut înainte de această miraculoasă întîlnire.
Profesorul Ion Toderașcu s-a stins din viață. Scînteia duhului său va lumina însă, mereu prin cei în care a trecut. Așa continuă să trăiască profesorii mari și atunci cînd nu mai sînt.
Alexandru-Florin Platon
Find more like this: Prima Pagină