Mihai Dimitrie Sturdza (1934-2020).
„Istoria este un cimitir de aristocraţii”
Vine o zi! Acea zi. Şi niciodată nu suntem pregătiţi pentru ea. Cu puţină vreme înainte ca Arhanghelul Mihail să-l ia în ceata sa pe istoricul Mihai Dimitrie Sturdza, mă gândeam la întâlnirea cu dumnealui, care ar fi urmat să aibă loc, cândva pe la începutul lunii iunie, la Bucureşti, la o conferinţă consacrată Academiei Mihăilene. Astfel că, acum la despărţire, am decis să public acest cuvânt, fără modificări, pe care l-am rostit la alegerea Domniei Sale ca membru de onoare al Institutului de Istorie „A. D. Xenopol”:
Acum ceva mai bine de jumătate de an, în aprilie 2013, când am participat la ceremonia de decernare a titlului de doctor honoris causa al Universităţii „Dunărea de Jos” pentru istoricul Mihai Dimitrie Sturdza, rostind şi un scurt cuvânt despre cele două volume, apărute până acum, din uriaşul proiect al celui omagiat atunci şi acum, intitulat: Enciclopedia familiilor boiereşti din Ţara Românească şi Moldova [între timp, au mai fost publicate patru volume, ultimul în 2017], alături de reprezentaţi de marcă ai ştiinţei istorice româneşti: Ştefan S. Gorovei, Andrei Pippidi, Gheorghe Cliveti şi Mihai Cojocariu, am crezut că o să mai treacă o bucată de timp, ceva mai lungă, până când o să am, sau nu, prilejul de a mai rosti sau scrie câteva cuvinte despre opera domnului Mihai Dimitrie Sturdza. M-am înşelat, pentru că după numai şapte luni, astăzi în noiembrie, a trebuit să vin în faţa dumneavoastră pentru a lega câteva cuvinte despre opera domnului Sturdza, inevitabil puţine şi inevitabil incapabile să cuprindă anvergura acestei opere. Acum, pentru că tot păţitul devine priceput, de mâine am să încep să pregătesc un nou cuvânt, pentru ca evenimentele frumoase pe care centrul universitar ieşean i le poate pregăti, aşa din întâmplare, domnului Sturdza să nu mă ia iarăşi prin surprindere.
Ceremonia de astăzi, prin care istoricul Mihai Dimitrie Sturdza este integrat în grupul de cercetători ai Institutului de Istorie „A.D. Xenopol”, titulari şi de onoare, are, pentru toţi cei care cunosc mediul istoriografic ieşean de dinainte şi de după 1989, un puternic aer de déjà vu. El a fost prins şi s-a lăsat prins în acest grup, în aceast mediu istoriografic, încă înainte de 1989, când studiile sale, publicate la începutul anilor ’70 în Franţa, au sfredelit două subiecte de istorie românească, legate strâns de Iaşi şi de Moldova, Junimea – societate secretă şi rolul Rusiei în tentativa de dezunire a Principatelor Române în anii 1864-1868 (şi cât de actuală este această problemă în contextul desfăşurărilor politice şi naţionale, care au avut loc la Chişinău în aceste săptămâni!). Despre aceste două studii, pe care puţini le-au citit în acei ani şi mult mai puţini le-au şi citat, au intrat în folclorul istoriografic al vremii, în aşa fel încât şi cei care nu le citiseră li se părea că o făcuseră! O dată cu aceste studii, domnul Sturdza a strâns şi a publicat şi un bogat material privitor la subiecte arzătoare din vremea celui de-Al Doilea Război Mondial, război care a schimbat total viaţa României şi a oamenilor ei. Iar domnul Sturdza a fost unul dintre aceştia! Cu câţiva ani înainte de distrugerea Cortinei de Fier, domnul Mihai Dimitrie Sturdza a publicat o impresionantă lucrare istorică şi genealogică, Dictionnaire historique et génealogique des grandes familles de Grèce d’Albanie et de Constantinople (Paris, 1983; ediţia a II-a, 1999), care a devenit faimoasă atât prin conţinut, cât şi prin raritatea ei, lucrare care l-a aşezat deplin printre corifeii genealogiei europene. Abia după 1990, după ştiinţa mea, cartea a devenit mai larg cunoscută printre istoricii români şi a început să rodească, pentru că în acele vremuri germinaţia unor seminţe produse în exilul românesc, dacă reuşeau să ajungă în ţară, dura mult, foarte mult, uneori ani buni.
După 1990, cu energia istoricului şi a cetăţeanului lumii libere, care luptase pentru prăbuşirea regimului comunist, ca redactor al postului de radio „Europa Liberă”, domnul Mihai Dimitrie Sturdza s-a întors în ţară. Aici, libertatea a produs şi fructe amare – climatul public era înţesat de o propagandă agresivă postcomunistă, pentru care un slogan ameninţător era, vă aduceţi aminte: „Vin boierii”! Istoricul, cu înţelepciune, a înţeles jocul politic, dar sufletul boierului şi urmaşului de domni ai Moldovei, cu siguranţă s-a împresurat cu tristeţe. Eu şi alţii din generaţia mea l-am văzut la Iaşi, chiar la Institutul „A.D. Xenopol”, cândva înainte de 1994, cu prilejul şedinţelor de comunicări şi simpozioanelor de istorie medievală şi genealogie organizate la Institut de domnul profesor Ştefan Gorovei, sub egida Comisiei de Heraldică, Genealogie şi Sigilografie a Academiei Române. Mi-a aduc aminte că în 1994, profesorul Ştefan S. Gorovei şi colegul Mihai-Răzvan Ungureanu au organizat un simpozion dedicat lui Mihai vodă Sturdza, singurul de acest fel, din câte ştiu, organizat în Iaşi sau în alte locuri până acum, ale cărui lucrări s-au publicat în paginile „Arhivei Genealogice” din 1995. Printre autori numărându-se, pe lângă cei doi istorici amintiţi, regretatul profesor Paul Păltănea şi dl. profesor Mircea Ciubotaru.
De la prima vedere, fără a-i cunoaşte nici măcar numele, mi s-a părut că se vădeşte în persoana domniei sale închipuirea boierului – distincţia, sobrietatea, liniştea. După ce am legat numele de chip, mi-a fost mereu greu să-i văd separat pe istoricul şi genealogistul Mihai Dimitrie Sturdza şi pe boierul şi osul de domn Mihai Dimitrie Sturdza, şi să-l rup pe Mihai Dimitrie Sturdza din marele arbore al familiei domneşti şi boiereşti Sturdza. De altfel, chiar domnia sa, s-a străduit din răsputeri să menţină încurcătura. Şi a reuşit pe deplin, mai ales din pricina tăriei cu care a reluat, după revenirea în ţară, un proiect început în adolescenţă: istoria boierimii româneşti. Acesta este un proiect fundamental pentru societatea românească, care ar fi putut fi asumat, încă din primii ani de după 1989, de o instituţie academică din România. Chiar dacă această asumare nu s-a produs şi nu cred că se va produce prea curând (nici o istorie a ţărănimii sau a muncitorimii nu s-au făcut, iar ţăranii au cam dispărut, iar muncitorii sînt pe cale să facă la fel), sunt sigur că acest proiect nu se va stinge atât timp cât istoricului Mihai Dim. Sturdza, Dumnezeu îi va da sănătate şi putere. De aceea, trebuie să ne rugăm şi să ajutăm, ca această zidire, închinată acelora care vreme de câteva veacuri au ţesut istoria românească, să nu rămână părăsită şi neisprăvită! Acest proiect a început să se concretizeze, prin două impresionante volume, casele boiereşti ale căror nume încep cu literele A şi B, şi datorită ştiinţei şi harului cu care domnul Sturza a reuşit să strângă lângă sine cercetători din toate generaţiile, din Bucureşti, din Iaşi şi din alte locuri, de la – Paul Cernovodeanu, Ştefan S. Gorovei, Andrei Pippidi şi Mircea Ciubotaru – la Mihai-Alin Pavel, Lucian Lefter şi Bogdan Atanasiu [la care s-a adăugat, în chip strălucit, şi Alexandru Gavriş]. Apoi reuşita proiectului vine şi din dăruirea şi din pasiunea cu care domnul Sturdza scotoceşte depozitele de documente, reviste şi cărţi vechi ale Bibliotecii Academiei Române şi ale Arhivele Naţionale, din Bucureşti, din Iaşi, şi din alte locuri, de unde a adunat un material foarte bogat, mai cu seamă pentru secolul al XIX-lea, pe care l-a cuprins în volumele din Enciclopedia boierimii româneşti. De câte ori am ajuns la Bucureşti, la Arhive sau la Biblioteca Academiei, aproape că nu a fost dată să nu-l întâlnesc în sălile de studiu pe domnul Sturdza. Arhiva este pentru istorici, ceea ce este laboratorul pentru chimişti – câtă muncă şi cât suflet pui în această muncă, se vede lesne din descoperirile şi din produsul obţinut! Chiar săptămâna trecută era să-l întâlnesc pe domnul Sturdza la Biblioteca Academiei – colegul Alexandru Istrati mi-a spus, aflându-ne noi la cabinetul de manuscrise, că dl. Sturdza era la cabinetul de stampe. Nu m-am dus pe loc să-l întâlnesc, pentru că bunăvoinţa doamnelor bibliotecare se obţine greu şi se pierde repede, iar când am vrut să o fac, dumnealui plecase. Chiar în acea zi, dacă tot nu am reuşit să-l întâlnesc pe domnul Sturdza, aproape din întâmplare m-am întâlnit cu o rudă veche a domniei sale, marele vornic Constantin Sturdza, care pe la 1844 şi-a strâns într-un dosar de peste 500 de file toate hârtiile prin care voia să arate, „cum a fost folositor patriei”! O clipă m-am gândit să prezint astăzi această carieră de mare boier din prima jumătate a secolului al XIX-lea, ştiind că domnul Mihai Dimitrie Sturdza se va bucura! Dar uite că n-am făcut-o, sper însă să-l povestesc pe marele vornic cu alt prilej. [Între timp, am făcut acest lucru, în excelentul volum omagial, Mihai Dim. Sturdza la 80 de ani, editat de Mircea Ciubotaru şi Lucian-Valeriu Lefter, 2014].
Pe istoricul Mihai Dimitrie Sturdza l-a încercat, probabil, şi o oarecare dezamăgire, văzând că cercetarea istorică consacrată familiei Sturdza, celor doi domni din familie, Ioniţă Sandu Sturdza şi Mihail Sturdza şi altor membri de vază ai familiei, deloc puţini, bărbaţi şi femei, cam bate pasul pe loc. Pentru familie, în ultimele decenii, mi se par că se pot inventaria cu folos câteva contribuţii, aparţinând lui N. Stoicescu, Ştefan Gorovei, Costin Merişca, Mihai-Sorin Rădulescu, în vreme ce cartea, intitulată ambiţios Sturdzeştii (şi subintitulată mai smerit Din cronica unei familii istorice) semnată de Cristian Popişteanu şi Dorin Matei, nu se ridică nici măcar la nivelul unei încercări de monografie. Nici cei doi domni Sturdzeşti nu s-au ales cu prea mult de la posteritate; Ioniţă-Sandu Sturdza a fost „doborât” de noianul de lucrări bune şi de maculatură consacrat anului 1821, astfel că în dreptul său nu se poate înregistra nici măcar o încercare monografică. Despre Mihai vodă Sturza, strămoşul direct al domnului Mihai Dimitrie Sturdza, nu s-a scris prea mult, atât din pricina anului 1848, cât şi din pricina ruşilor şi a felului în care vodă ridica sprânceană când auzea de bani şi de moşii; totuşi, puteam consemna schiţa monografică a celor 15 ani de domnie, realizată de un mare istoric ieşean, fost cercetător la Institutul „A.D. Xenopol”, Dimitrie Ciurea. După 1989, interesul faţă de cunoaşterea istorică a domniei lui Mihai Sturdza a sporit prin câteva studii ale profesorului Gheorghe Platon, ale lui Dumitru Vitcu, pentru perioada regulamentară, şi ale lui Mihai-Răzvan Ungureanu; cel din urmă, se gândea, acum mulţi ani, şi la deschiderea unui şantier istoriografic din care urma să iasă o monografie închinată lui Mihai vodă Sturza. Dacă domnul Ungureanu nu va găsi timp să fie diriginte de şantier (eu îmi doresc să nu-l găsească), atunci poate şantierul va fi deschis de colegul Cristian Ploscaru şi de alţi colegi mai tineri. Nici alte personalităţi din familie nu s-au bucurat de o atenţie pe măsura importanţei lor în societatea românească, şi mă gândesc acum la Olga Sturza-Mavrocordat, bunica domnului Mihai-Dimitrie Sturdza, căreia Iaşii îi datorează enorm.
Pe urmele bunicii sale şi ale întregii familii, pentru care Iaşii au fost locul consacrării în viaţa politică şi culturală a românilor (amintesc aici şi pe cei vechi: hatmanul Ion Sturza, adversar la lui Alexandru vodă Lăpuşneanu; la marele vornic Ursu Bărboi, ctitorul bisericii Sturzeşti din Iaşi; la vornicul Ilie Sturza, care a fost ales domn de boieri în 1673, nu a primit domnia, ameninţându-i pe boieri că îi va pune sub sabie dacă va fi domn), domnul Mihai Dimitrie Sturdza a venit, de la începutul anilor ’90 până astăzi, frecvent în Iaşi, unde a participat la o mulţime de simpozioane şi congrese, cele mai multe organizate de Institutul Român de Genealogie şi Heraldică „Sever Zotta”, al cărui preşedinte a fost un deceniu, precum şi la manifestări ştiinţifice organizate la Facultatea de Istorie a Universităţii „Al. I. Cuza”, la Muzeul Unirii şi în alte locuri. Toată această activitate, explică, pentru cei care privesc mai de departe cercetarea istorică, de ce, pentru comunitatea istoricilor ieşeni, sentimentul că domnia sa face parte demult din această comunitate era o certitudine cu mult înainte de ziua de astăzi. Numai că, ziua de astăzi are o încărcătură emoţională foarte mare. S-ar putea să fie prima zi din noua viaţă a unei instituţii prestigioase de cercetare din Iaşi, Institutul A.D. Xenopol, care a avut mult de suferit în vremea din urmă – mai întâi din pricina oamenilor şi apoi din pricina clădirii unde se strângeau aceştia pentru a măcina faptele trecutului. Cercetătorii au rămas, a rămas şi “Anuarul”, reazemul excelenţei ştiinţifice a instituţiei, a rămas şi Biblioteca, dar este tăcută fiind închisă în lăzi, în schimb clădirea a dispărut. Poate va apărea o nouă clădire, în care să se adune din nou cercetătorii, pentru a reface legăturile sufleteşti dintre ei, Anuarul şi Biblioteca, şi, o dată cu acestea, vechiul şi prestigiosul Institut de Istorie „A. D. Xenopol” al Academiei Române va putea înfrunta viitorul. Aşa cum alte institute ieşene ale Academiei şi-au găsit liniştea printr-un gest ctitoricesc făcut de Regele Mihai şi de Casa Regală a României, tot aşa s-ar putea ca noua etapă din viaţa Institutului să se datoreze unui alt gest ctitoricesc datorat istoricului Mihai Dimitrie Sturdza şi unei case domnitoare din vechea Moldovă, casa Sturdza. [Între timp, gestul ctitoricesc a fost făcut, printr-un foarte consistent sprijin financiar, iar Mihai Dimitrie Sturdza este unul dintre ctitorii noii clădiri a Institutului].
Această frumoasă intenţie ctitoricească [concretizată cu discreţie între timp] se adaugă în chip minunat la întreaga viaţă şi carieră ştiinţifică a domnului Mihai Dimitrie Sturdza şi mi se par că umplu deplin înţelesul şi învăţătura cuprinse în îndemnul hristic: „Dacă cineva vrea să fie cel dintâi, să fie cel din urmă dintre toţi şi slujitorul tuturor” (Marcu, 9,35), precum şi în deviza familiei Sturdza: Utroque clarescere pulchrum, adică: Este frumos să străluceşti prin ambele laturi (nobleţea familiei şi meritele personale).
Prof. univ. dr. Petronel Zahariuc
Find more like this: Prima Pagină